Trebuie sa treci prin umilinta ca sa ajungi sa iubesti

Azi am vazut "Tectonica sentimentelor" in mica sala Atelier a Teatrului National din Bucuresti. Recunosc ca ma pierd de fiecare data pana ajung in acea sala pentru ca e o intrare destul de intortocheata si usor ilogica prin faptul ca trebuie sa te duci pe la Teatrul de Opereta, asta evident pana cand se va intampla renovarea TNB-ului si mutarea definitiva a Operetei, dar asta este o alta poveste.
Sa trecem putin sa vorbim despre spectacolul regizorului Nicolae Scarlat sau a Ilincai Goia pentru din punctul meu de vedere, actrita sa intre foarte bine in rolul papusarului.
Textele lui Eric Emmanuelle Schmitt au o poezie, au acea doza de emotie care ajuta spectatorul sa vibreze si mai mult decat orice, spun povesti.

"Tectonica sentimentelor" poate fi usor comparata cu o telenovela in care fata saraca, aici si prostituata, cu aspiratii universitare este folosita de catre femeia superioara, comparabila cu perfectiunea feminina a secolului XXI, dar care in final ramane cu Fat Frumos. Povestea sufera putin la nivelul de verosimilitate, doua prostituate romance sunt salvate de pe strada de o deputata, Diane, care nu face asta pe gratis, ci pentru a le folosi, initial cu un scop aproape nobil, pentru ca tanara Eline sa il cucereasca pe Richard caruia sa-i ofere sprijin si dragoste in ultimele luni de viata, apoi pentru a le transforma in unealta razbunarii ei.
Intr-un decor simplu (alb-negru-rosu) al lui Ştefania Cenean, spectacolul sufera prin prisma faptului ca ii lipseste viziunea regizorala, montarea traieste aproape exclusiv prin forţa textului si prin interpretare, facand astfel parte din noua tendinta a spectacolelor romanesti care se rezuma doar la a creea ceva care sa placa publicului. Dar spectacolul traieste prin prisma actorilor, prin rafinamentul Ilincai Goia, prin farmecul lui Liviu Lucaci, prin originalitatea, naturaletea Tamarei Cretulescu (pe care o puteti vedea si in serialul "In deriva in rolul Mariei) si al lui Carmen Ionescu.
"Tectonica sentimentelor" un spectacol despre iubirea intarziate, despre orgolii distructive, despre razbunari nejustificate si vieti pierdute si salvate. Un spectacol bucurestean care se afla pe lista "de vazut"!

Craciun fericit!

De ziua Romaniei

Azi e 1 Decembrie. Azi e ziua Romaniei. Asta noapte vorbeam cu o buna si draga prietena care mi-a spus simplu si naiv: "Azi e ziua Romaniei, mica de ea!" si daca azi e ziua ei inseamna ca azi nu ii putem reprosa nimic, azi e ziua, singura zi in care romanul e roman. Azi e ziua in care romanul se bucura sa vada marsul soldatilor, a tancurilor, azi bea, mananca, sarbatoreste in cintea tarii SALE. Azi e ziua in care televiziunile au programe speciale, in care scot artileria grea, in care se lupta pentru a castiga orice roman tolanit pe canapea. Azi e o zi speciala. Azi e singura zi in care ne permitem sa spunem ca spuntem romani. Maine, 2 decembrie o sa fie ziua in care totul o sa fie la fel, soferii se vor injura in traficul foarte aglomerat, oamenii isi vor injura politicienii pe care ii platesc din propriul buzunar, copiii vor urla ca vor nu stiu ce bomboane sau nu stiu ce jucarii, iar parintii vor urla si ei ca nu au bani, ca "e criza", deci maine o sa fie o alta zi, o zi normala.

Azi, 1 Decembrie, eu vreau sa le fac cadou romanilor momentul cu Oana Pellea de la TEDx 2010. Si exista un motiv pentru care fac asta, acela ca maine ar trebui sa intelegem ca a trai in Romania nu e o scuza pentru viata pe care nu reusim sa ne-o face pe placul nostru. Cum zice Oana Pellea "viata e pe zile" si asta ar trebui sa ne faca sa ne uitam in oglinda in fiecare dimineata si sa vrem sa facem lucrurile astfel incat sa ne placa ce vedem...pentru ca tu in fata ta nu o sa-ti poti da niciodata scuza "traiesc aici, in Romania, stii si tu cum e...e greu, e cam nasol, nu poti sa faci ce vrei si cum vrei, e greu!".

Hai sa traim in Romania noastra!

FNT o mare si profesionista organizare

In seara asta a avut loc prima reprezentatie a spectacolului "Regele moare" a lui Silviu Purcarete. Nu o sa vorbesc aici nici despre viziunea regizorala, nici despre prestatia actorilor, nici macar daca subtitrarea a fost buna sau nu a fost deloc, ci o sa ma refer la organizarea unui eveniment. Si spun eveniment pentru ca orice montare "marca Purcarete" este primita cu entuziasm. Mai ales ca "Regele moare" o sa plece dupa FNT intr-un turneu international.
Dar cum spuneam nu o sa vorbesc despre spectacol si asta pentru nu am putut intra. De aceea o sa ma folosesc de acest post pentru a ridica niste intrebari la care poate cineva o sa-mi raspunda sau poate nu....
Incep prin a sublinia ca pentru niciuna dintre cele doua reprezentatii ale spectacolului nu au fost puse biletele in vanzare, asa ca fie erai actor, fie cronicar, fie aveai vreo pila pe undeva pe la vreun teatru poate, fie nu intrai. Adica ori esti pe lista ori astepti la usa si se stinge lumina si pleci acasa.
Problema pe care o am eu pleaca de la faptul ca intr-un Festival National de Teatru nu se gasesc bilete pentru spectacole ceea ce mi se pare inadmisibil pentru ca normal ar trebui sa se adreseze spectatorului de rand. In conditiile in care la un spectacol ca "Masura pentru masura" mai mult de jumatate de sala era formata din oameni care nu si-au cumparat bilet, imi dau seama ca ma insel profund. Criticiilor de teatru li se adreseaza acest festival? Cu alte cuvinte,  ei abia in festival vad aceste spectacole, lucru usor contradictoriu. Spun asta pentru ca teoretic spectacolele alese in FNT ar trebui sa reprezinte cele mai bune productii ale stagiunii trecute, ori acest lucru se poate decide in functie de cronicile pe care le primesc de la spectialisti. Pentru a face o cronica trebuie sa vezi spectacolul.
FNT reprezinte atat o "vitrina de spectacole" pentru spectatorul de rand, cat si o "piata" pentru straini, dar ma gandesc ca cei din urma nu or umple o sala de teatru.
In acelasi timp, ma intreb oare ce ar prefera un actor, un public format doar din actori, regizori, cronicari si prieteni de-ai lor ori din oameni care isi platesc bilet, asta insemnand ca isi doresc sa vada spectacolul respectiv? Eu cred ca se simte diferenta dintre cele doua categorii. Se simte sinceritatea unui public "nespecialist", dar caruia, de bine, de rau te adresezi si pe care trebuie sa-l convingi si sa-l cuceresti.
In concluzie, indignarea mea porneste de la faptul ca este inadmisibil ca in Festivalul National de Teatru sa existe spectacole exclusiviste si interzise publicului de rand si mai ales la un teatru de stat.

Daca toti tiganii ar fura, Turnul Eiffel ar disparea

Dupa ce presedintele Nicolas Sarkozy a hotarat expulzarea romilor din Franta, mai multe voci publice din Romania au sarit in apararea lor. Acesta este motivul care sta la baza noul single-ul "Sarkozy vs. Gypsy" al trupei Vama. Cantecul se vrea a fi "o satira care taxeaza ridicolul atitudinii europene in raport cu problema tiganilor", spune trupa, care a colaborat pentru aceasta melodie cu artistul francez Ralflo. 

 

Tudor Chirila a explicat aceasta initiativa a trupei sale astfel "In ultima instanta, mesajul cantecului nostru taxeaza ridicolul si absurdul expulzarilor sau al repatrierilor voluntare si nu tine partea tiganilor ori a lui Sarkozy. Acest ping pong cu tiganii nu foloseste nimanui".

Masura pentru masura

"Buna seara, nu stiti pe cineva care face un casting pentru un actor din provincie?", aceasta este una dintre problemele  artistului de provincie si se intreaba si actorii lui Matthias Langhoff din "Masura pentru Masura". Un spectacol care prezinta pe trecerea lui William intr-o viata in compania unor curve si calugarite, popi si perversi, asceti si asasini, exact cum este si viata noastra.
Langhoff este unul dintre cei mai importanti regizori ai spatiului fraco-german. Acesta crede ca "teatrul nu ar trebui să mascheze întâmplările vieţii, sau să disimuleze scandalul permanent, ci ar trebui să le conştientizeze în noi" si asta se vede in viziunea sa regizorala din "Masura pentru masura".
Scheletul pe care este creat spectacolul este partitura lui András Hatházi. Castigator al premiului UNITER pentru cel mai bun actor, acesta face un dublu-rol, interpretandu-l pe duce foloseste un registru clasic, sobru, dar cand ii da viata lui Pompeius registrul sau se schimba radical, exact precum o face si garderoba sa, trecand la un stil de baiat din spatele blocurilor vieneze, de peste mandru de "meseria" sa.
Pe de alta parte, problema cea mai mare a spectacolului este ca actorii isi joaca rolurile rigid, fara insa a se juca cu ele si de aici lipsa de credibilitate.

 Spectacolul are un decor impresionant care se roteste in functie de text. Pe o parte avem o manastire, pe cealalta un bordel, exact ca dedublarea pe care o au si personajele din text. Si decorul traverseaza sala pentru a accentua stilul interactiv. Lucru pe care il face si stand-up-ul de la inceputul celei de-a doua parti in care se vorbeste despre situatia social-politica a Romaniei de azi, despre cum functioneaza puterea, despre independenta maghiarilor si rigiditatea romanilor la diversitate culturala.
La polul opus, acest stil intereactiv scade din calitatea textului original. Inserarea glumelor cu tenta politica, a lozincilor politice au rolul de a castiga prea comercial si prea usor publicul.

Pentru cei care au vazut "Trei surori" sau "Cantareata cheala" de la Teatru Maghiar din Cluj or sa fie surprinsi de abordarea dinamica si deloc traditionala a spectacolului. Un spectacol care imbina teatrul clasic cu cel interactiv, muzica cu dansul.

"Masura pentru masura" un spectacol al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj prezentat la Teatrul Bulandra in cadrul Festivalului National de Teatru, editia a XX-cea.

Eu tin cu Tarantino

Pe scurt, am citit azi in presa ca Ministrul italian al Culturii, Sandro Bondi, l-a acuzat pe Quentin Tarantino care a fost presedintele juriului Festivalului de Film de la Venetia (1 - 11 septembrie), de "elitism" si "snobism". Declaratiile ministrului m-au uimit, ca sa nu spun scarbit: "Tarantino este expresia unei culturi elitiste, relativiste si snoabe", a declarat Bondi, adaugand ca viziunea lui Tarantino ii intuneca acestuia judecata critica, aici ma intreb doar daca filmul a devenit peste noapte pura matematica? Bondi care este un apropiat al premierului Berlusconi a mai adaugat ca "Ce s-a întâmplat la festival ii obliga pe toti sa faca o mica introspectie", si vreau sa subliniez aceasta apropiere dintre cei doi oameni politici pentru ca premierul spera ca poporul italian sa aiba ceva de zis in ceea ce priveste selectarea membrilor juriului celui mai vechi festival din lume.Din juriu au mai făcut parte regizorul Arnaud Desplechin (Franţa), Guillermo Arriaga (Mexic) şi Gabriele Salvatores (Italia).
Toata aceasta "cearta" a pornit de la faptul ca juriul a acordat Leul de Aur, fosta iubite a lui Quentin, Sofia Coppola pentru filmul "Somewhere". Nu am vazut decat trailerul pe care vi-l arat si voua, asa ca nu pot sa ma pronunt asupra filmului, dar eu vreau sa-l vad si mai am un lucru de adaugat, Sofia Coppola a facut un film genial Lost in Translation, asa ca sunt sigura ca se poate numi Regizor.

Si o mica introspectie am facut si eu. Cand ai un Tarantino ca PRESEDINTE de juriu ai multe de castigat - publicitate si ar fi trebuit sa dea si credibilitate juriului pentru ca e un nume in cinematografia mondiala si asta nu spun eu ci o spun nominalizarile la Oscar si nu numai, dar si de pierdut - omul nu e chiar usa de biserica, e un tip controversat, cu o viziunea despre film si lume destul de ciudata, dar asta e farmecul lui, atuul lui intr-o meserie unde devinde din ce in ce mai greu sa fii original.
Mai mult ca sigur ca ministrul lor vrea atentie, dar faptul ca "poporul" trebuie sa fie consultat, doar e festivalul poporului, sunt parca expresii desprinse din lozinci pe care noi cu greu vrem sa le dam uitarii...Mussolini e mandru!
Tarantino este in primul rand American, apoi e arogant si cum spuneam are o viziune despre viata foarte "originala", dar nu cred ca e lipsit de profesionalism...si mai e ceva, cred ca totul e subiectiv. Evident ca se poate face o comparatie la nivel de calitatea si corectitudine in filmare, montaj, dar in final, totul depinde de cat de mult vibrezi atunci cand ai vazut filmul respectiv, totul tine de cat de mult te-a atins filmul respectiv. In multe cazuri, subiectul filmului si cum este tratat el sunt mult mai importante decat executia propriu-zisa.
Nu am vazut filmele castigatoare, dar inclin sa-l apar pe Tarantino!

Trebuie sa ai pe cineva care sa-ti asigure spatele

Mai nou imi place sa vad jocul de strategie al posturilor tv din America in ceea ce priveste tematica si difuzarea serialelor. Asadar, la o mica analiza observam cum ABC pune accentul pe povestile mediale: Grey's anatomy, Private Practice, Scrubs sau logevivul General Hospital, FOX m-a impresionat prin faptul ca personajele lor principale sunt oameni geniali, dar aroganti si foarte putin sociali si ma refer la Dr. House, la Dr. Cal Lightman din Lie to Me sau la Christoper Chance din Human Target si CBS care prefera serialele in care politisti sau avocati cauta raufacatorii pentru a-si apara orasul si oamenii lui, precum se intampla in: CSI, Criminal Minds, NCIS, The Mentalist, The Defenders sau in The Good Wife.
Asa am descoperit serialul The Bridge care a fost difuzat pentru o scurta perioada de catre CBS si care se inscria in politica lor, o poveste despre probleme si cazurile politistilor. Marele dezavantaj al proiectului, din punctul meu de vedere, a fost faptul ca serialul facut in Canada avea ca actor principal un canadian, Aaron Douglas mai putin carismatic, cu putine sanse sa intre intre preferintele publicului feminin si cu mari probleme vestimentare.

Serialul The Bridge este un produs al postului canadian CTV, iar povestea lui e simpla, Frank Leo este ales in unanimitate in functia de sef al sindicatului politistilor din Toronto si alaturi de partenerul sau Tommy Dunn (Paul Popowich) incearca sa-si apere oamenii. Asa ca vedem politisti corupti, inscenari, o lupta intre sindicatul politistilor, sefii lor si primarie. Insa parca lipsesc povestile care sa contureze viata personajelor, desi se incerca creionarea unui triunghi amoros intre Frank Leo (Aaron Douglas), avocata sa Abby St. James (Ona Grauer) si politista Jill (Inga Cadranel).
Dupa doar trei episoade difuzate pe CBS, The Bridge a fost anulat din cauza audientelor slabe, dar CTV a anuntat ca din toamna serialul revine cu sezonul al doilea.

Unde lege nu-i tocmeala sau poate nu?!?

The Good Wife sau un serial despre cum sa reusesti sa traiesti cand viata ta personala este pe prima pagina a tuturor ziarelor, despre cum sa reusesti sa-ti faci meseria, chiar daca ea depinde in mare masura de o imagine curata, ma refer aici la cea de avocat, mai ales in Chicago. Precum ne-au obisnuit serialele de la CBS si aici e vorba despre investigatii, crime, vinovati si victime, doar ca, spre deosebire de CSI, NCIS sau Criminal Minds, cele mai cunoscute productii ale postului, in acest caz, avem un alt unghi din care sa privim lucrurile. Astfel, nu mai putin de 13 milioane de telespecatori au urmarit cum o echipa de avocati isi construia partitura pentru fiecare proces.
CBS a reinnoit contractul pentru serialul The Good Wife, care revine cu sezonul al doilea incepand cu 28 septembrie. 

Dar serialul nu este doar "a legal drama" cu o constructie circulara foarte bine realizata si ma refer aici la faptul ca serialul incepe si se termina cu o conferinta de presa prin care la inceput se anunta demisia si la sfarsit depunerea candidaturii pentru aceeasi functie, cea de procuror general.
Avem o poveste cu toate ingredientele: aventuri amoroase, competitie pentru posturi pentru care ai face tot felul de lucruri mai putin ortodoxe, criza economica, o mama eroina care se dovedeste a fi si a om, un tata pentru a carui cariera politica toata familia trebuie sa se sacrifice, o soacra care trebuie sa controleze viata tuturor oamenilor din familie, prostituate, solutionari favorabile de cazuri, o minte stralucita care stie cum sa faca rost de orice si pentru asta are postul de investigator si este platita foarte prost.
Si mai presus de orice, avem niste actori care stiu sa transmita povestea personajului lor si ma refer aici la Julianna Margulies (Alice Florrick), care a castigat Globul de Aur pentru cea mai buna actrita intr-un rol principal, intr-un serial tv, la Archie Panjabi (Kalinda Sharma), care a castigat premiul Emmy pentru cea mai buna actrita intr-un rol secundar, intr-un serial tv si care pentru mine are cel mai ofertant rol si cel mai bine interpretat si nu in ultimul rand, Chris Noth (Peter Florrick), cunoscut ca Mr. Big, din Sex and the City.
The Good Wife este un serial care se inscrie, precum Dr. House, Grey's Anatomy sau CSI in categoria "ne uitam la ei si am vrea sa fie si la noi la fel" si ma refer in acest caz la sistemul lor juridic, la salile lor de judecata, poate chiar la legile si la aplicarea lor.

Everything happens for a reason

Questions, variety, international casting for the TV fenomen LOST si toate astea pentru ca a avut cel mai bine realizat scenariu, cu o impletire omogena, naturala si surprinzatoare a  povestiilor. Totul porneste de la intrebarea “Guys, where are we?” , asa ca peste 15 milioane de oameni se uitau la ABC, curiosi sa vada aventuriile naufragiatilor care se ghidau dupa expresia “live together, die alone”. Serialul este construit pe baza relatiilor dintre personaje, care fiecare are o poveste bine conturata si desfasurata pe mai multe planuri spatiale si temporale. Scenaristii se joaca cu timpul, cu spatiul, dar cel mai captivat joc este cel dintre viata si moarte.

Personal, ma asteptam ca actiuniea sa se desfasoare in purgatoriu, asa ca finalul mi s-a parut absolut firesc, cu ei murind pentru ca au reusit sa-si accepte soarta. Am auzit ca cei de la ABC aveau oameni care se ocupau numai cu citittul parerile fanilor, de pe forumuri si site-uri, iar scenariu pentru sfarsitul serialului a fost facut astfel incat sa contrazica asteptarile acestora.

Producatorii serialului spunea ca la inceput se gandeau ca ar fi interesant ca finalul primului sezon sa fie si sfarsitul proiectului, dar orice produs de la ABC trebuie sa se lupte pentru o audienta foarte mare si continuitate, asa ca Lost s-a terminat dupa sase sezoane de premii si aplauze.

See you in another life, brother - replica mea favorita

Castingul mi s-a parut foarte echilibrat, iar Desmond Hume (Henry Ian Cusick) si al sau accent scotian, Ben Linus (Michael Emerson) cu privirea si gandirea genial de infricosatoare, James "Sawyer" Ford (Josh Holloway) cu stilul si poreclele pe care le alegea, John Locke (Terry O'Quinn) si a sa naivitate, Charlie Pace (Dominic Monaghan) si naturaletea cu care a acceptat schimbarea, au fost personajele care mi-au placut  cele mai mult si care mi s-au parut a fi cele mai ofertante si interesante partituri.

LOST nu a insemnat doar un serial cu mare priza la public, ci si un success de care ABC avea mare nevoie. Inca de la premiera, serialul a fost lider de audienta, avand nu mai putin de 18 milioane de telespectatori la episodul pilot. Toate filmarile au avut loc in Hawaii, chiar in Honololu s-au filmat secventele in care personajele erau in Europa sau Africa.
Chapeau bas pentru un serial bine realizat!

Al doilea videoclip special pentru fani

P!nk a spus ca in fiecare saptamana face un nou videoclip special pentru fani si pentru turneul sau si asta s-a si intamplat. Noul videoclip alb-negru pentru piesa "Leave me alone, I'm lonely" are aceeasi forma ca si precedentul, dar aminteste si de stilul inconfudabilului Benny Hill. 

Sa mai spuna cineva ca P!nk nu e HILARIOUS, mi-ar placea s-o vad jucand intr-o comedie!

Un videoclip special pentru fani

P!nk se afla in turneu Summer Carnival Tour si printre acrobatii, muzica live, dans si o noua luna de miere cu Carey Hart, a facut un nou videoclip pentru piesa “Please Don’t Leave Me”. Amuzant precum ne-a obisnuit cantareata, noul material are ceva special: este realizat ca filmele alb-negru de pe vremea fratilor Lumiere sau a lui Georges Melies.

Si in loc de o conferinta de presa, P!nk a vorbit pe Twitter: “I made three videos exclusive for my tour and just for my fans because I love you so much and appreciate all your support”; “You can only get the first one right here from me! are you ready??”; “Click http://bit.ly/cNigBn to download the first video. Use the code PDLM !!!”; “Sign up for my newsletter here http://bit.ly/b6Bgjp for access to the next videos – 2nd one comes next week!”; “I know everyone on tour were loving these, so here they are!”; “My fans/friends are the bestest!!!!!”

Cica minciuna are picioare scurte

Daca iti umezesti buzele atunci cand spui o minciune, daca esti uimit mai mult de o fractiune de secunda atunci ai grija ca lumea s-ar putea sa se prinda ca e una contrafacuta, ai grija la miscarile picioarelor sau a umerilor in timp ce vorbesti pentru ca "Words lie. Your face doesn't".
Lie to Me este un serial american al postului Fox, care difuzeaza printre altele si Dr. House si amintesc aici despre el pentru ca cele doua personaje principale Dr. Cal Lightman (Tim Roth) si Dr. House (Hugh Laurie) se aseamana in ciudata manifestare a genialitatii lor. The Lightman Group este o firma care se ocupa cu descoperirea adevarului prin aplicarea unor metode psihologice sau prin studierea limbajului trupului si a microexpresiilor. Daca Dr. Gillian Foster (Kelli Williams) este partea rationala a echipei, Dr. Lightman se bazeaza mai mult pe instinct si pe aroganta incredere in capacitatiile sale si mai are si farmecul tipic englezesc.

Un serial fascinant care ne arata ca putem minti prin cuvinte, dar, intr-un final, ne tradeaza limbajul nonverbal. Si daca nu va convins trailer-ul, atunci va spun ca fiecare episod nu inseamna doar rezolvarea unui caz prin "studierea in amanunt" a personajelor implicate, ci si dezvoltarea relatiilor dintre personaje, pentru ca fiecare are ceva foarte bine ascuns...
Cronicile favorabile si cei peste 10 milioane de telespectatori i-au convins pe cei de la Fox sa-i readuca pe descoperitorii de minciuni din nou pe ecrane, intr-un al treilea sezon. 
Lie to me este serialul pe care l-as oferi ca suport de curs in facultati! 

Dragostea nu poate sa fie o scuza pentru a face rau

Mai tineti minte filmul Monster?  Filmul lui Patty Jenkins ilustreaza povestea pe care Tyria Moore si Aileen Wuornos au trait-o, cea din urma fiind nevoita sa devina o prostituata si mai apoi, un criminal in serie. Charlize Theron a fost complet schimbata pentru a putea sa joace rolul lui Aileen Wuornos pentru care a si castigat premiul Oscar in 2004 pentru cea mai buna actrita intr-un rol principal.

 

Povestea reala de la care a pornit acest film este cu mult mai impresionanta si mai socanta decat filmul in sine. 

Experienta celei de-a doua femei executate in Florida a stat la baza acestei pelicule care a aparut la numai un an dupa ce Aileen Wuorns a fost executata printr-o injectie letale. Asta dupa ce primise sase condamnari cu moarte in urma celor sapte crime pe care le comisese.

Aileen Wuorns a vorbit despre faptele si gandurile sale...mai jos aveti un filmulet despre asta. Sincer, mie mi se pare ca tipa este extrem de spectaculoasa in nebunia si senilitatea sa!

Fiecare are sunetul sau

Peppermills este un alt scurt metraj pentru Kate Walsh, asta inainte sa fie celebra Addison Montgomery Shepherd din Grey's Anatomy si Private Practice. Filmul realizat in 1997 de Isabel Hegner ilustreaza povestea unei femei obsedate de rasnitele de piper pe care si le insuseste din fiecare restaurant si din fiecare oras in care merge.

Un film in alb-negru care are forma unui interogatoriu impletit cu multe flashback care ne arata adevarata poveste a fiecarei rasnite de piper. 

Un film despre o obsesie ciudata, dar care ne face sa ne gandim la ceva: "Oare pentru ce am suferi cel mai mult daca un hot ne-ar fura cam tot ce am avea in casa?" si la faptul ca: "Fiecare rasnita de piper are un sunet diferit". De acum o sa ascult sunetul rasnitei de piper!

Priveste intotdeauna in fata

Anatomy of a Breakup este un scurt metraj perfect realizat de Judi Minor. O distributie formata din Kate Walsh, Chris Bauer, Phyllis Somerville, pe care as cataloga-o ca fiind una plina de naturalete, simplitate, realism, trairi sau toate ingredientele pe care un actor trebuie sa le aiba, mai ales in cazul unui film cu o durata mai mica de 10 minute. 

O poveste pe care toata lumea ajunge sa o traiasca: "cum sa spui GATA" sau cum si mai ales cand sa te decizi ca e timpul sa privesti inainte.  Judi Minor reuseste sa puna totul intr-o forma clara si simpla, de aceea, filmul pare atat de curat.

Imi place foarte mult Kate Walsh. Are un quelque chose care te atrage ca un magnet. Poate ca asa se explica ideea geniala a celor de la ABC de a o scoate din Grey's Anatomy pentru a-i creia propriul serial, Private Practice ... si nu au gresit cu nimic, dar la ei se poate gasi intotdeauna reteta succesului!

Anatomy of a Breakup un scurt metraj care a reusit sa-mi spuna si sa-mi transmita intreaga poveste, mult mai bine decat ar fi putut-o face in doua ore, asta numesc eu scurt si la obiect.

Can you change fate?

FlashForward este un serial american bazat pe romanul Flashforward al scriitorului canadian Robert J. Sawyer care prezinta lupta unor agenti FBI de a cunoste, de a intelege si de a schimba viitorul.
Serialul are un schelet simplu: fiecare personaj are o "amintire din viitor" pe care nu stie cum o s-o traiasca, iar in cele 22 de episoade ne este prezentat drumul pana la realizarea lor.
Finalul deschis, in care ne este aratat un nou "blackout", ne duce cu gandul la un nou sezon, pe care din nefericire, din motive financiare, cei de la ABC l-au anulat.



Serialul e plin de suspans si dinamism. Exista oameni care nu au avut un "flashforward" si despre care se spune ca vor muri. Dar viitorul poate fi schimbat! De pilda, agentul Demetri Noh, desi fara amitire din viitor, reuseste sa-si invinga destinul. Exista tradatori: FBI Special Agent Janis Hawk lucreaza si pentru CIA. Avem si un final deschis care ne prezinte "flashforward" pe care mai multi oameni le-au avut, dar si explozia cladirii FBI, in care se afla si personajul principal FBI Special Agent Mark Benford, interpretat de actorul Joseph Fiennes.
Dupa ce te uiti la acest serial, o sa-ti pui niste intrebari, poate astea: "Mai vreau sa-mi cunosc viitorul?", "Oare chiar se va intampla asta?" sau "Pot sa-mi schimb destinul?".

Realitatea bate Filmul

Am fost la prima seara de TIFF: "Cinema in Parc"- Proiectii open air de senzatie si de senzatie a fost! Proiectul e realizat in colaborare cu Primaria Sectorului 1, asadar locatia este Parcul Bazilescu sau mai bine zic, un asa numit teatru de vara parasit. Recunosc ca nu mi s-a parut deloc urat parcul.
Pana sa inceapa proiectia m-am luptat cu tantarii, asta pentru ca inca astept sa se vada rezultatele proiectului de lupta impotriva lor realizat de Primaria Capitalei.
Primul film al acestui festival a fost "Eu cand vreau sa fluier, fluier".

Incepe filmul, desi recunosc ca sunetul nu era cel mai bun. Dupa zece minute (nu vreau sa-l desfiintez pentru ca nu am vazut decat zece minute din el, asa ca nu o sa vorbesc deloc despre el), se aude un barbat tipand: "Nu mai e niciun film" si care isi tot baga organul. Multa lume agitata. Barbatul mai era cu un alt tip, niciun cu o statura impunatoare, ambii imbracati in alb, probabil ca sa le accentueze bronzul. Cel care tipa avea o SABIE, poate ca voia sa se semene cu Sinan Pasa. "Nu mai e niciun film" si da cu sabia in videoproiector.
BGS-ul nici macar nu s-a vazut in acest timp. Asa ca ne simtim extrem de protejati, vorba aia "Stati linistiti, BGS-ul vegheaza!". Cei doi pleaca. Pe ecran nu se mai vedea nimic, desi sonorul filmului continua.

Asa ca am vazut si ce inseamna experientele astea de senzatie! Multumesc TIFF: "Cinema in Parc"- Proiectii open air de senzatie si mai ales Primaria Sectorului 1 pentru o organizare de senzatie, pentru o locatie de senzatie, pentru o seara de senzatie!
Parca traiam in Bucuresti, capitala Romaniei, o tara europeana...asa ca oare de ce sa ma mir ca vin oameni cu sabiile sa opreasca niste proiectii de film.
Corect: o alta obtiune de vazut un film in oras in afara de mall sau cinematograf nu exista.

Detalii despre eveniment aici: http://www.facebook.com/?sk=messages#!/note.php note_id=404043528989&id=344764753746&ref=mf .

Cum sa-ti traiesti fanteziile

David Duchovny trece de la FBI Special Agent Fox Mulder in The X-Files la extravangantul scriitor Hank Moody in Californication.
Un serial despre incercarea de a gasi fericirea, pe care odata ce o avem facem totul pentru a o pierde.
David Duchovny il interpreteaza pe Hank, un scriitor celebru, dar care isi ineaca frustrarea in bautura si in iluzia lui de a-i arata oricarei femeie ca este frumoasa. Natascha McElhone (care seama incredibil de mult fizic cu Maryl Streep) joaca rolul lui Karen, persoana pentru care Hank se afla intr-o continua lupta de cucerire si pe care o dezamageste in mod constat, asta pentru ca nu poate scapa de dorintele sale de a fericii orice femeie. Madeleine Martin este fiica perfecta in primele doua sezoane, dar Becca se schimba radical odata cu prietenia sa cu Chelsea care o face sa aiba o viata asemenatoare cu cea a tatalui sau (exceptand experientele sexuale).
Californication nu este doar un serial cu si despre sex, chiar daca predomina astfel de experientele si discutiile. E un serial despre dorinte, impliniri, frustrari, fericirea cautata si traita partial, deziluzii, despre VIATA!

Noutati: Seria 4 a serialului o sa apara pe 10 ianuarie 2011. Aceasta noua seria va aduce noi aparitii: Carla Gugino, o sa fie Abby, avocata lui Hank. Zoe Kravitz o sa fie Zoe, prietena si colaga de trupa a Beccai. Rob Lowe incearca sa joace rolul lui Hank intr-un film, iar  Michael Ealy incearca sa-i fure inima lui Karen.

De asemenea, Tommy Lee o sa apara ca guest-star intr-un episod, in care va juca rolul unui cantaret.

Un gand bun pentru Madalina Manole

Precum ati aflat din toate suporturile mass-media, azi, s-a stins din viata Madalina Manole. Nu vreau sa vorbesc nici despre motivul (sinucidere? as intreba simplu, de ce?) si nici despre cine si cum a gasit-o. Nu ma intereseaza nici ancheta procurorilor, cu ce ma ajuta sa stiu ca a luat nu stiu ce lichior mai putin magic, nici daca avea vreo boala incurabila si daca asta i-a cauzat depresia care a impins-o sa faca acest gest. Spun doar: un gand bun pentru ceea ce a fost Madalina Manole mai ales pentru generatiile din anii '80-'90.

Si dupa ce am vazut atitudinea oamenilor din presa, nu am putut sa nu ma gandesc ca asa facem mereu: nu putem sa ne aplauda artistii in timpul vietii lor, independent de generatia din care fac parte sau daca mai sunt sau nu culmea succesului; nu putem sa ne abtinem sa nu facem din acest eveniment nefericit, un subiect pentru emisiuni din ciclul "senzational, in direct si in exclusivitate"; nu putem sa nu facem un sir de emisiuni in care sa ne spunem parerea despre adevaratul motiv si mai mult decat atat, nu-mi place ipocrizia asta, "cat de mult i-am iubit", dar oare nu-i iubeam si cand erau in viata si nu-i baga nimeni in seama?!? Intreb doar...

Acum toata lumea vorbeste despre ea. O sa mai vorbeasca cateva zile. Apoi, de doua ori pe an o sa ne amintim de ea. Si cu timpul, ne vom aminti de ea doar daca cineva din familia ei o sa anunte mass-media despre faptul ca e ziua in care s-a nascut sau in care a murit (Oana Pellea spunea intr-un interviu ca ea trebuie sa sune la televiziuni ca sa le aminteasca de Amza Pellea). Trist!

P.S. Oare este deontologic (ca tot folosim in exces acest cuvant in mass-media de azi) sa difuzam imagini cu familia sau cu oameni necunoscuti care plang, care sufera? Just asking ...

Criminalul care te apara de criminali

In general, scenaristii americani ai celor mai bune seriale ne surpind mereu cu finalul fiecarui sezon si ma gandesc aici la Grey's Anatomy sau la Dr. House, dar Dexter are cel mai socant si neasteptat final pentru al sau sezon 4.
Dupa ce Michael C. Hall a anuntat ca sufera de limfom Hodgkin, un cancer al sistemului limfatic, toata lumea s-a intrebat daca serialul va mai avea vreo continuare...si iata ca vestea buna a venit, din Septembrie, Dexter reincepe, cu sezonul 5.
Serialul se bazeaza pe romanele “Darkly Dreaming Dexter”, “Dearly Devoted Dexter” si “Dexter in the Dark” scrise de catre Jeff Lindsay si a fost nominalizat pentru cel mai bun serial de drama la premiile Emmy. Michael Hall a castigat anul acesta Globul de Aur pentru cel mai bun actor intr-un rol principal intr-o serial de televiziune, ceremonie la care a aparut purtand o caciulita pentru ca era in timpul tratamentului cu chimioterapie.



Sezonul 4 al serialul a fost cel mai bun, din punctul meu de vedere, asta si datorita prezentei lui John Lithgow, un actor care reuseste sa schimbe stari complet diferite, de la omul cumsecade, familist, religios, la un criminal in serie care vrea sa-si traiasca trecutul, razbunandu-se pe oameni nevinovati. Trecerile acestea de emotii se vad cel mai bine pe fetele celor doi criminali in serie, care au o usurinta in a comunica prin ochi starile pe care le traiesc.

Din septembrie reincepe Dexter!

Noutati: Julia Stiles va juca rolul unei femei ce va forma o relatie “unica” cu Dexter si care va avea o legatura cu Jonny Lee Miller. Shawn Hatosy se va alatura si el echipei pentru cateva episoade si va juca rolul unui agent FBI mai nonconformist “a bad guy”, iar April Lee Hernandez va interpreta si el rolul unui politist.

Topul stagiunii

Revista saptamana de teatru Yorick ne propune, acum ca am tras cortina la final de stagiune, topurile celor mai bune spectacole din capitala si a celor mai buni actori. Eu va dau podiumul, restul il gasiti pe site-ul revistei http://yorick.ro/ , unde poti sa-ti votezi si tu favoritii!

Cele mai bune spectacole ale stagiunii in Bucuresti

1. Livada de visini, de A.P.Cehov, regia Felix Alexa, Teatrul National Bucuresti

2. Sfarsit de partida, de Samuel Beckett, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul Metropolis

3. Cantareata cheala & Lectia, Eugen Ionesco, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul de Comedie

Cele mai bune actrite ale stagiunii in Bucuresti

1. Oana Pellea pentru rolul Tanti Roz din “Osar si tanti Roz”, dupa Eric Emmanuel Schmitt, regia Chris Simion, Teatrul Bulandra

2. Virginia Mirea pentru rolul Dna Smith din “Cantareata cheala & Lectia”, de Eugen Ionesco, regia Victor Ioan Frunza, Teatrul de Comedie
3. Luminita Gheorghiu pentru rolul Vera din “In Piata Vladimir”, de Ludmila Razumovskaia, regia Petru Hadarca, Teatrul Nottara

Cei mai buni actori ai stagiunii in Bucuresti

1. Mihai Constantin pentru rolul Clov din „Sfarsit de partida”, de S. Beckett, regia Al. Tocilescu, Teatrul Metropolis

2. Marius Manole pentru rolurile Lopahin si Oscar din „Livada de visini”, de A.P. Cehov, regia F. Alexa, TNB si respectiv „Oscar si Tanti Roz”, de E. Emmanuel Schmit, regia. C. Simion, Teatrul Bulandra, Bucuresti.
3. Razvan Vasilescu pentru rolul Hamm din „Sfarsit de partida”, de S. Beckett, regia Al. Tocilescu, Teatrul Metropolis

Oana Pellea si Chestionarul lui Proust

Revista Yorick s-a gandit sa se joace cu Chestionarul lui Prosut, pe care ei il considera o forma simpla si putin dura de a te face sa spui adevarul… In numarul 33 al acestei reviste, Oana Pellea a intrat in joc si iata ce a iesit!

1. Principala mea trasatura.
Nu stiu.
2. Calitatea pe care imi doresc s-o descopar la un barbat.
Umorul.
3. Calitatea pe care imi doresc s-o descopar la o femeie.
Umorul.
4. Ce pretuiesc cel mai mult la prietenii mei.
Pe ei.
5. Principalul meu defect.
Sunt incapatanata.
6. Ocupatia mea preferata.
Sa rad.
7. Fericirea asa cum o visez.
Sa fiu cu cei ce ii iubesc.

8. Care ar fi cea mai mare nefericire.
Sa-i pierzi pe cei ce ii iubesti.
9. Locul unde as vrea sa traiesc.
Pe mal de apa.
10. Culoarea mea preferata.
Negrul.
11. Floarea mea preferata.
Floarea miresei.
12. Pasarea mea preferata.
Vrabiuta.
13. Prozatorii mei preferati.
Gogol, Cehov, Dostoievski.
14. Poetii mei preferati.
Nichita, Eminescu, Poe.
15. Eroii mei preferati din literatură si din viata reala.
Tata.
16. Eroinele mele preferate din literatura si din viata reala.
Mama.
17. Compozitorii mei preferati.
Mozart.
18. Pictorii mei preferati.
Leonardo
19. Ce urasc cel mai mult.
Prostia si Rautatea.
20. Darul pe care as vrea sa-l am.
Sa pot zbura.
21. Cum as vrea sa mor.
Zambind.
22. Greselile care-mi inspira cea mai mare indulgenta.
Cele facute din timiditate.
23. Deviza mea.
Nu am
24. Starea mea de spirit actuala.
Foarte buna

Tot in acest numar, un interviu cu Oana Pellea care ne spune ca "Pe scenă sunt eu de-adevăratelea", aici tot interviul: http://yorick.ro/oana-pellea-pe-scena-sunt-eu-de-adevaratelea/

FNT-ul Cristinei Modreanu

Pe 14 iunie, in cadrul unei conferinte de presa, Cristina Modreanu selectioner unic si director artistic al Festivalul National de Teatru (30 octombrie -7 noiembrie 2010), ajuns in acest an la cea de-a 20 a editie, a anuntat selectia.

Cristina Modreanu a declarat: "Ca structura, FNT a ramas in mare parte ca in 2008 si 2009, fiindca am dorit sa inchei rotund acest mandat de selectioner. In schimb, am hotarat ca in 2010 sa nu mai separam productiile independente de selectia oficiala pentru ca acestea difera doar ca sistem de productie, nu din punct de vedere artistic".
Abia a anuntat selectia si Cristina Modreanu are deja primul contestatar si poate nu fara motiv... Asta pentru ca imi vine foarte greu sa cred ca niciun spectacol de la Teatrul Bulandra nu merita sa fie selectat si mai mult decat atat, ca nu o sa vad in festival niciun spectacol semnat de Tompa Gabor. Si semnele de intrebare referitoare la selectia spectacolelor facuta de doamna Modreanu se bazeaza si pe ce s-a intamplat in anii precedenti...si spun asta pentru ca daca spectacole precum "Cum traverseaza Barbie criza mondiala" sunt in FNT, atunci trebuie sa apara intrebarile pe care si le pune si Claudiu Goga: "ce vrei? cum gandesti? care-ti sunt criteriile?".

Mai jos aveti integral scrisoarea deschisa adresata Cristinei Modreanu, de catre Claudiu Goga, Directorul Teatrului „Sica Alexandrescu”, regizor si membru in Senatul UNITER:

"M-am gandit mult daca merita sa-ti scriu aceasta scrisoare.
Stand cu stiloul in mana si cu hartia alba in fata mi-am dat seama ca mai fusesem in aceasta ipostaza de trei ori in ultimii 3 ani. De fiecare data voiam sa te intreb acelasi lucru. De fiecare data am renuntat. Ce rost avea? In haosul asta? In confuzia, delirul si lipsa de valori cu care ne confruntam? Acum era, deci, a patra oara si aproape renuntasem cand mi-a venit in minte o imagine – o bucatarie mica, ora 5 dimineata, un barbat singur fumeaza aplecat peste un text. Deodata ii tasneste sangele pe nas… O sa-ti developez mai tarziu aceasta fotografie.
Trebuie sa stii ca fac parte dintre regizorii care nu dau prea mare importanta felului cum isi manageriaza spectacolele dupa premiera. Desi mi-e clar ca gresesc, continui sa o fac. Pe de-o parte, dintr-o imensa timiditate, iar, pe de alta parte, pentru ca nu ma intereseaza premiile, festivalurile, box-office-ul si astfel de chestii. Asta pentru ca am senzatia ca la noi onorurile in teatru spun foarte multe despre cei care le acorda si nu spun aproape nimic despre cei care le primesc.
Ca director de teatru, insa, sunt condamnat sa ma intereseze ce se intampla cu spectacolele teatrului meu, cine, cum si unde le vede, cine si cum apreciaza munca actorilor si a intregului colectiv. Pe scurt, sunt obligat sa-mi pese daca Teatrul „Sica Alexandrescu” participa sau nu la Festivalul National de Teatru (care se vrea, sper, o rama a tuturor celor mai bune spectacole din tara). Pentru cine nu stie, trebuie sa spun ca Teatrul „Sica Alexandrescu” a participat din anul 2002, de cand am devenit directorul sau, la toate editiile Festivalului National de Teatru, cu exceptia uneia (selectioner era, atunci, Marina Constantinescu).
Revin. Director fiind, eram obligat sa urmaresc cu atentie selectia la Festivalul National de Teatru, gandirea teatrala a selectionerului si intotdeauna am avut senzatia ca am inteles-o (poate cea mai transparenta a fost cea a Marinei Constantinescu).
Prima data cand n-am inteles ideea, gandirea teatrala a selectionerului a fost in primul an in care tu ai devenit selectioner. Atunci a fost si prima data cand am vrut sa-ti scriu, cand am vrut sa te intreb – ce vrei? cum gandesti? care-ti sunt criteriile? Am renuntat.
Anul trecut, Teatrul „Sica Alexandrescu” a fost selectionat in Festivalul National de Teatru cu spectacolul „Lapte negru” in regia mea, dar nici atunci n-am inteles cum s-a facut selectia. A fost a doua oara cand am vrut sa-ti scriu, cand am vrut sa te intreb – ce vrei? cum gandesti? care-ti sunt criteriile? Am renuntat.
As dori sa observi ca nu as putea fi acuzat ca aveam vreo nemultumire personala, ca regizor, din moment ce tu selectionasei chiar spectacolul meu.
Anul acesta nu ai selectat nici un spectacol al Teatrului „Sica Alexandrescu”. Intrebarea mea este aceeasi: ce vrei? cum gandesti? care-ti sunt criteriile?
Este adevarat ca, in acest an, in plina campanie de selectie pentru Festivalul National de Teatru, mi-ai trimis si am primit in calitatea mea de senator UNITER un e-mail in care propuneai Senatului UNITER criteriile de selectie pentru Festivalul National de Teatru. Nu stiu daca Senatul le-a votat sau daca macar au fost supuse dezbaterii (nu am putut fi prezent la toate sedintele Senatului). Atunci a fost a treia oara cand am vrut sa-ti scriu. Am renuntat. De aceasta data am renuntat din jena. Desi din decenta n-am sa reproduc aici e-mail-ul (poate cu alta ocazie), era evident ca acele criterii erau facute pe genunchi si ca nu faceau decat sa legitimeze un „anume” fel de selectie. Erau exact ca acele caiete de sarcini care se fac la licitatii astfel incat sa castige cineva anume. Dar poate gresesc, poate intre timp criteriile tale s-au schimbat si atunci revin cu intrebarea: ce vrei? care sunt criteriile de selectie? Cum gandesti tu teatrul si un Festival National?
Si de ce un spectacol precum „Puterea obisnuintei” de Thomas Bernhard nu face parte din aceasta selectie? Ce criterii nu a indeplinit? Te rog si te provoc sa facem in mod public o analiza a spectacolului, cat mai amanuntita si in toate compartimentele lui. (Te rog sa incepi prin a te documenta asupra lui Thomas Bernhard, pentru ca, mi-ai marturisit ca nu stii nimic despre el si a trebuit sa-ti povestesc biografia lui.)
Mi-ar placea ca discutia (publica) sa fie una profesionista si decenta, daca poti (spun asta pentru ca am vazut ca in alte dispute publice, cu criticii Alice Georgescu si Mircea Morariu limbajul tau a fost departe de decenta).
Repet – vrand sa preintampin ideea ca sunt nemultumit ca nu ai selectionat spectacolul meu „Puterea obisnuintei” – aceasta scrisoare ti-o adreseaza directorul teatrului si nu regizorul Claudiu Goga.
Daca lucrurile ar sta altfel, atunci ti-as fi reprosat ca nu ai selectionat spectacolul meu de la Teatrul National Cluj „Un caz clinic”, sau ti-as fi reprosat ca nu ai fost sa vezi la Iasi „Made in Est” sau (absolut inadmisibil!!!) nu ai fost nici macar la Teatrul Mic in Bucuresti sa vezi „Hamelin”. Nu e asta treaba selectionerului sa VADA spectacole? Si pentru ca a venit vorba de reprosuri pe care nu ti le fac – as putea sa stiu de ce e nevoie intotdeauna de nenumarate insistente ca sa vii la Brasov sa vezi spectacole pentru Festivalul National de Teatru? Nu asta e obligatia unui selectioner? Si de ce, de fiecare data in cei 3 ani ai amanat venirea dupa ce, in prealabil, facusem programul teatrului dupa programul tău?
Am ramas dator cu developarea imaginii care m-a facut sa-ti scriu (imaginea aceea este imaginea lui Marius Cordos, protagonistul din „Puterea Obisnuintei”, intr-una din noptile de dinaintea premierei – povestita de el insusi). Vreau sa spun cu asta ca artistii, creatorii adevarati muncesc pana la limita sacrificiului iar de munca lor nu ar trebui sa-si bata joc nimeni, nici din rea credinta, nici din incompetenta sau superficialitate.
Inchei, spunandu-ti ca in cazul in care nu voi primi raspuns la intrebarile mele, imi voi raspunde singur (dar public) si ma voi vedea silit sa nu-ti mai acord prezumtia de bun simt si de competenta.

Astept raspunsul Cristinei Modreanu. Pana atunci aici http://www.fnt.ro/ro/fnt-2010-i-a-anun-at-selec-ia.html aveti lista cu spectacolele selectate pentru cea de-a 20-a editie la Festivalului National de Teatru!

Teatru' e Teatru

Profu'

de Jean-Pierre Dopagne

Un spectacol-monolog cu Razvan Vasilescu la Teatru Notarra, sala George Constantin.

Spectacolul Profu' este confesiunea unui profesor de literatura care trece prin diverse stari in relatia cu elevii dintr-o clasa terminala de liceu.

"De ce?" asta e intrebarea pe care o are in minte Profu', de ce? trebuie sa faca aceasta meserie care s-a transformat de la cea de profesor la cea de prof, in care trebuie sa predea unor elevi rebeli, unii dintre ei mult prea putin dispusi sa acorde cat de cat importanta sau atentie profesorului lor. Dupa ce trece prin tot soiul de situatii, profu' decide, foarte calm, sa faca un gest cu adevarat socant: isi impusca toata clasa.

"In momentul in care am citit piesa mi-a placut atat de mult, ca am invatat pe dinafara cele 54 de pagini. Mai mult, am simtit ca sunt dator sa o spun, sunt dator sa impartasesc cu oamenii de toate varstele acest text minunat", spune Razvan Vasilescu.

Razvan Vasilescu si "animalutele sale"

Razvan Vasilescu trece usor de la registru grav al intrebarilor filosofice la unul amuzant al povestei despre sanii ca doua mere ai sotiei pe care nu o sa-i mai vada.
Intr-un decor minimalist -o catedra si o servita neagra, in care are servetele in cazul in care spectatorii izbucnesc in plans- criminalul pedepsit sa-si faca publica povestea vietii pentru a fi un model din care lumea sa invete. Spectatorii vin sa vada "monstrul"!
Spectacolul vorbeste si despre conditia spectatorului de teatru care plateste biletul pentru a-si castiga dreptul de a tacea. Si mai mult ca sa aiba obligatia sa aplaude, asta pentru ca daca nu o faci, primesti privirile-repros ale vecinului.

Un monolog cu care Razvan Vasilescu s-a plimbat prin liceele capitalei si care ar trebui sa fie o lectie de respect fata de oamenii de la catedra pe care ar trebui sa-i admiram...si o lectie pentru profi, care ar trebui sa le ofere elevilor motivul ca ei sa se intoarca la a-i considera profesori!
Si un superb Razvan Vasilescu pe care il admir si il respect enorm, si daca nu ati vazut Scaunele in care joaca alaturi de Oana Pellea, la Teatrul Bulandra, ar trebui sa va aflati in sala de teatru pe 24 iunie!

Victorie romaneasca la premiile Tony

Marina Drăghici care este stabilita de mai multi ani la New York, a castigat "Best Costume Design of a Musical" la premiile Tony pentru costumele din spectacolul Fela!. La aceast spectacol, Drăghici a lucrat costumele şi scenografia.

Aici un interviu cu Drăghici despre spectacolul Fela! si costumele lui!


Felicitari Marina Drăghici!

Un gand bun pentru Adrian Pintea

Azi s-au implinit trei ani de cand Adrian Pintea a plecat "acolo sus".  Un gand bun si multe aplauze!

Adrian Pintea in Hamlet, spectacol montat la Teatrul National din Craiova, in regia lui Tompa Gabor. Din distributie mai faceau parte Oana Pellea, Mihai Constantin sau Marian Ralea.

Ne putem reveni la normal, va rog?

Sandra Bullock a fost invitata pe scena pentru a-si primi premiul MTV Generation Award.
Dupa ce presa din toata lumea a vorbit despre despartirea ei de Jesse James si mai apoi despre adoptia lui Louis Bardo. Desi lumea vorbea despre "dezastrul din viata ei privata", Bullock a urcat pe scena MTV in aplauzele unei sali intregi si ajunsa acolo a vrut sa clarifice cateva lucruri legate de articolele aparute in presa. In primul rand a spus ca Sandra nu este moarta si ca toata lumea are celulita. Si a mai subliniat ca face doua dusuri pe zi, contrat tuturor dubiilor oamenilor din presa.

In final, Bullock a salutat prezenta actritei Scarlett Johansson cu un sarut. Bullock nu e la prima astfel de "manifestare afectuasa", pentru ca in 2010 la noaptea "Critics's Choice Movie Awards" a sarutat-o pe Maryl Streep, dupa ce ambele au castigat premiul la categoria "Best Actress".

Finalul discursului Sandrei Bullock a fost demn de o vedete de Hollywood: "OK, acum ca am facut-o si pe-asta, ne putem reveni la normal, va rog? Pentru ca terapia este costisitoare. Vreau sa faceti din nou glume pe seama mea. Nu-mi pasa. Este timpul sa ne revenim la normal...Si putem sa ne gandim la victimele din Golf si sa spune o rugaciune pentru ei". Poate invata si "vedetele noastre" ce inseamna sa iesi cu fruntea sus dintr-un moment totalmente neplacut si care se gaseste nu numai in toate revistele, dar si in toate conversatiile...Sandra is not dead!

O viata de orb

"Traim intr-o cultura oarba, in care indivizii se intalnesc fara sa se vada, fiecare om lupta doar pentru propria-i salvare, fara sa intelege ca nimeni nu supravietuieste acestei aventuri care e viata", considera regizorul Juan Dolores Caballero.

NOAPTEA

după "ORBII" de MAURICE MAETERLINCK

regia şi decorul: Juan Dolores Caballero
costume: May Canto
muzica: Inmaculada Almendral
lighting design: Antonio Valiente
cu: Benito Cordero, Luís Ruiz-Medina, Juan José Macías,
Mostapha Bahja şi José Luís Nieto

Un spectacol care a imbinat simplitatea montarii-cinci barbati in costum, cu palarie, multe scaune-obstacol- cu muzica clasica spanioala, cu accent de flamenco si o interpretare actoriceasca cuceritoare. Cinci actori care si-au controlat perfect miscarile corpului, pozitia fixa a ochilor si mai ales jocul degetelor si al mainilor si asta in ciuda faptului ca aceasta lumea -cea a orbilor- este cu totul necunoscuta pentru cei care nu traiesc astfel.
Teatrul EL VELADOR din Sevilla a prezentat, in cadrul programului "Schimburi culturale europene" la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu, spectacolul "Noaptea". Un spectacol cat o lectie de viata!

Ce e deranjat inca, pentru ca de fiecare data trebuie sa existe un mare DAR, a fost sala goala. Si asta nu e decat dovada faptului ca marea parte a publicul romanesc nu vine la teatru pentru teatru, vine sa se afiseze, vine pentru numele unui actor sau pentru ca "a auzit de la cineva, persoana importanta, ca e "foarte tare" spectacolul asta." Trist...o sala cu putin oameni, dar ca la finalul spectacolului au aplaudat in picioare un adevarat act teatral.

Poate am putea incepe sa apreciem cu adevarat talentul si performanta. Si asta pentru ca teatrul inseamna, asa cum spunea Oana Pellea ca scria pe usa dintre scena si cabina actorilor intr-un teatru din Geneva: “Gandeste-te ca in sala exista un om care n-a mai fost niciodata la teatru si un om care vine pentru ultima oara la teatru. Fiecaruia trebuie sa-i daruiesti ceva.”

Chapeau bas pentru Jean Constantin

Actorul din "Revansa", "Nea Marin Miliardar", seria "B.D", "Haiducii lui Sapte Cai", "Toate panzele sus", "A doua cadere a Constantinopolului", "Coana Chirita", "Iancu Jianu Haiducul", "Cum am petrecut sfarsitul lumii" si "Supravietuitorul", unul dintre maiestrii comediei romanesti, Jean Constatin, s-a stins la varsta de 81 de ani, in orasul natal, Constanta.

O viata de actor, o viata plina de aplauzele unui public care l-a iubit si l-a rasfatat, sa-l aplaudam pentru ultima data!

Chapeau bas maestre!

In fond ce e viata, viata mea?!?

Jurnalul unei fiinte greu de multumit de Jeni Acterian in lectura Oanei Pellea

Un spectacol-lectura cu multe "De ce-uri" conscute noua si cu Oana Pellea in rolul principal...cred ca i se potriveste rolul omului care isi pune intrebari...
Cartea este dominata de intrebari ca "Tu nu crezi in prietenie?", "Pentru ce toate astea?" sau "De ce traim? De ce murim?" si de afirmatii ca "Vreau sa fiu iubita si sa iubesc", "Singuratatea e ca o suferinta umana", "Citesti prea mult" sau "O sa te indragostesti de tine".
Multe asemanari in starea din Jurnalul 2003-2009 scris de Oana Pellea, dar si o mare diferenta, cel din urma e plin de speranta ca maine sau poate chiar acum e mult mai bine ca acum doua clipe inainte si asta pentru ca "Viata e o minune". Ambele jurnale nu cred ca au fost scrise pentru public. Dar ambele au multe intrebari despre viata, despre moarte, despre trairile unui actor, despre tot, multa muzica, multe carti, multe citate, o pisica, multe trairi, credinta in Dumnezeu, in Iisus, multe dezamagiri...
Cand ai multe intrebari, atunci cand ti se pare ca "Nu te ai decat pe tine" ca "Viata mea e o mare plictiseala", cand nu mai vrei sa traiesti in "cloaca asta" sau ai multe sentimente care nu te fac sa zambesti "Atunci scrieti"!

Jurnalul unei fiinte greu de multumit de Jeni Acterian - teatru radiofonic cu Oana Pellea, George Ivascu si Alice Barb.

Primul premiu la Cannes

Ionut Piturescu si-a cautat drumul catre premiul sau de la Cannes si l-a gasit!

Scurtmetrajul de 30 de minute al romanului Ionut Piturescu a obtinut vineri seara la Cannes premiul SRF (La Société des réalisateurs de films/Societatea Regizorilor) al sectiunii Quinzaine des Réalisateurs, ex aequo cu Mary Last Seen (Sean Durkin, USA). Acest premiu este cel mai important al sectiunii Quinzaine des Réalisateurs, categoria scurtmetraje.

Cautare/Quest este un film despre doi prieteni care au o caruta, drept casa, si un cal, drept tovaras. Traiesc simplu, fara lucruri impovaratoare, nu duc cu ei nici macar un ceas. Dar inca mai au timp, cum spune un vechi proverb asiatic. Fara sa se potriveasca locurilor prin care calatoresc, dispretuiti, priceputi la lucruri de care nu prea mai e nevoie in societatea de azi, ei cauta sensuri. Sau lipsa lor.

Din ciclul: Putina istorie cinematografica

Saptamana trecuta, am vorbit despre importanta si contributia la dezvoltarea cinematografiei a fratilor Lumière. In acest nou „episod”, voi vorbi putin despre ce a insemnat Georges Méliès.
Fiind unul dintre primii spectatori ai „minunii” sfarsitului de secol XIX -lea, cinematograful, banuieste importanta afacerii care se iveste la orizont si ii propune lui Antoine Lumiére sa cumpere aparatul pentru fiul sau. Acesta refuza spunandu-i ca cinematograful nu va rezista in timp pentru ca in timp se va demoda. Acesta nici nu s-a demodat, mai mult decat atat, s-a dovedit ca daca si-ar fi vandut inventia ar fi avut de pierdut foarte mult.
Méliès nu renunta la idee si cumpara de la un optician londonez, William Paul, un aparat, iar de la firma Kodak pelicula virgina, realizand ulterior primele filme. Acestea nu reprezentau nimic deosebit de cele făcute de Lumiére sau cele ale lui Edison pentru Kinetoscop.

Originalitatea lui Méliès in realizarea de filme va aparea odata cu folosirea trucajului. Folosirea acestei tehnici de filmare aste sugerata, ca mai toate inventiile din acest domeniu, de o intamplare: filmand in Piata Operei din Paris, un omibus se transforma intr-un dric. Analizand ce s-a intamplat constata ca blocarea pentru un timp a aparatului si repornirea lui, tinand cont ca circulatia vehiculelor curge, in locul omnibuzului care a trecut acum se filmeaza un dric. Astfel, in octombrie 1896 va produce filmul Escamotage d'une dame (Disparitia unei doamne), apoi in 1902 Le voyage dans la lune (Voiajul de pe luna).

Din ciclul: Putina istorie cinematografica

Pentru ca americanii spun ca ei au inventat cinematografia, pentru ca multi cred ca totul a inceput cu Fight Club sau Avatar, m-am gandit ca ar fi bine sa facem o incursiune in istoria cinematografiei. Si vom incepe cu ceea ce este cu adevarat inceputul cinematografiei.

Promoterul noii arte si industrii se poate spune ca a fost Louis Lumière. El realizeaza primele filme alegandu-si diferite subiecte hazlii din insasi fabrica familiei de aparate de fotografiat. Astfel, au fost realizate pelicule ca Tamplarul, Fierarul. Alte subiecte tot hazlii sunt alese din viata de familie: Dejunul lui Bébé, Borcanul cu pestisori rosii sau Cearta intre copii. Fratele sau Auguste Lumière, filmeaza cateva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea tatalui lor-Antoine Lumière, una dintre ele numindu-se Femei care ard ierburi.
Louis Lumiere s-a bazat pe realizarea de documentare. Astfel, in iunie 1895, cand proiectia cinematografica se facea numai sub titlu de experienta, el filmeaza cu ocazia Congresului de fotografie, sosirea participantilor coborand din vapor la Neuville sur Saone. Succesul obtinut de fratii Lumière cu prima proiectie cinematografica, ii determina pe acestia sa angajeze operatori care sa inregistreze pe pelicula aspecte din viata cotidiana.

Primul montaj de film il realizează Louis Lumière prin unirea a patru filme cu durata de un minut despre activitatea pompierilor (iesirea cu pompa, punerea in baterie, atacul focului şi salvarea).
Fratii Lumière, pun la punct pentru prima data un sistem de film color, unde colorarea fotogramelor alb negru se facea manual, cadru cu cadru. Aceste filme erau mai degraba filme colorate decat filme color.
In concluzie, cinematografia nu a inceput odata cu 3D-ul din Avatarul lui James Cameron, ci odata cu povestioarele fara sonor si culoare ale fratilor Lumière.

Observatie la Oscar si tanti Roz

Pentru ca Oana Pellea o sa fie alaturi de Mihai Gruia Sandu in turneu  in Canada cu "Buzunarul cu paine", spectacolul foarte aplaudat "Oscar si tanti Roz" se lasa asteptat de publicul sau, asa ca m-am hotarat sa aduc ceva din lumina si frumusetea acestui "eveniment plin de trairi". Astfel, in cele ce urmeaza o sa fie o observatie a inceputului spectacolului.
Zgomot si oameni care citesc programul spectacolului scris pe foi roz sau care-si examineaza biletele pentru a-si găsi locul in Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra. Din spate aud o frantura de conversatie ”Ai văzut-o pe regizoare (nr. Chris Simion) era ba la bilete, ba aici in sala…”, dar discutia se opreste brusc pentru ca in sala lumina se stinge. Se aude un zgomot, urmat de două voci care discuta despre fantome. “Tie ti-e frica de fantome?" intreaba una dintre ele in soaptă, insa fara sa-i raspunda la intrebare, cealalta spune pe un ton ridicat: “Aaa, nu stiu in ce am calcat”. O lumina puternica este aprinsa, iar cele doua personaje, interpretate de catre Oana Pellea si Marius Manole, se lasa descoperite de catre spectatori.

Tanti Roz, adusa de spate, isi tine in mana talpa adidasului alb pe care o examineaza, iar Oscar, intins in patul sau cu asternuturi albe de sub care se vad ambalaje de jeleuri si ciocolata, se uita la soseta ei neagra care-i vine putin deasupra gleznei. Soarele si casele desenate pe peretii camerei de spital sunt completati de florile din hartie colorata și de catre cele doua baloane care-i ilustreaza pe Tuiti si pe Alba ca Zapada. Si peretii roz ai celeilalte camere de spital sunt impodobiti cu papusi, flori din hartie colorata si ursuleti. ”Ce e aia o casa?” intreaba tanti Roz cu ceasca cu ceai in mana, iar Oscar isi ridica privirea si-i spune sec ”un copac” si-si indoaie putin manecile bluzei de pijama verde cu buzunare, nasturi si guler crem pentru a-si continua desenul, nu inainte de a bea din ceaiul cu care se ineaca. ”Crezi ca ar trebui sa ma tund?” intreaba tanti Roz, in timp ce se apleaca pentru ca Oscar sa-i poata admira parul ciufulit. Oscar o fixeaza, iar picaturile de transpiratie apar pe fruntea palida, ”Da!”, ii raspunde. ”Ne tundem impreuna?” spune tanti Roz, indesandu-si inapoi adidasul. ”Nu, eu sunt frumos aaa!” exclama Oscar, trecandu-si mana prin parul sau saten, ciufulit. In timp ce-si aseaza mai bine patura, baiatul o intreaba pe tanti Roz ”Iar facem chimioterapie?” si aceasta, cu privirea in pamant iese din camera, plecand dupa tratamentul baiatului, iar cele doua fundite roz de la rochia sa alba crapata pe ambele parti se misca in ritmul pasilor.

Acelasi zgomot de la inceputul piesei se aude si o cutie de carton se misca pana ajunge aproape de patul lui Oscar. ”A plecat?” se aude o voce ascutita si din cutie apare un baiat cu casca de protectie pe cap, iar pe sub camasa verde si pantalonii evazati cu dungi negre-gri se puteau vedea bandaje. Oscar sare din pat, isi ridica pantalonii in carouri, isi baga sosetele cu buline colorate in papucii negri si exclama: ”Bacon (interpretat de catre Cristina Casian), tu esti ca un bacon de la atatea arsuri”. Cei doi fac un concurs despre care este mai iubit de catre medicii din spital. Incep amandoi sa ridice tonul, dar Oscar concluzioneaza: ”Vrei o ciocolata?”, cotrobaie pe sub asternuturile patului si scoate o ciocolata cu alune. Bacon mananca din batonul cu ciocolata cu alune si cu gura plina propune ca amandoi sa intre in cutia de carton. Si ”Zrrrrr” ambii conduc cu mare viteza masinile imaginatiei lor, dar la primul viraj masina-cutie de carton se rostogoleste. Bacon incepe sa planga si sa geama. ”Sttt” se opreste si punandu-si degetul aratator in dreptul gurii se ascunde din nou in cutia sa de carton. Se aud picaturi de apa curgand. Tanti Roz, cu manecile indoite ale halatului sau alb trage pe holul spitalului o masa pe roti pe care se aflau perfuzii si pastile. Holul de spital este caracterizat de albul peretilor, al celor trei usi de camera si a celor doua scaune. Cutia se misca. Trece pe langa tanti Roz care este acum cu spatele la usa camerei, ajungand la perfuzia lui Oscar impodobita cu doua maimutoaie. Pe fundal se aude ”Never Grow Old” de la The Cranberries. ”La dreapta” spune pe un ton ridicat tanti Roz care ii face semn cu degetul catre directia usii, fara insa a se intoarce. Tot ea foarte serioasa, adauga ”Se crede broasca testoasa”, iar Bacon ascuns in cutia sa de carton iese din scena.